· Vizitatori conectaţi: 2
· Membri conectaţi: 0
· Membri înregistraţi: 29
· Cel mai nou membru: yakuza
|
| Latest Classified Ads |
0 Ads Total |
|
|
|
|
„SC SALUB SA PLOIESTI, SUCURSALA HUNEDOARA PRESTEAZA SERVICII DE VIDANJARE FOSE SEPTICE ATAT PENTRU PERSOANE FIZICE CAT SI PENTRU PERSOANE JURIDICE”
Relatii suplimentare la sediul Sucursalei din Hunedoara, Str. C-tin Bursan nr. 10- Telefon : 0254-742000, fax: 0254-713038.
|
|
|
GAZDUIRE WEB LA PRETURI MICROSCOPICE! |
|
|
„Te voi iubi întotdeuna/Din ceasu-acesta care-mi scapă/ Și până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,/Își va goli clepsidra toată, la cea din urma-a mea etapă,/În inimă îmi va rămâne amorul nostru luminos/Iar mai departe, sub țărână, în care trupu-o să coboare/Spre a putea dormi mai bine, vreau să te port cu mine-n gând,/Iar cei ce-mi vor călca cenușa cu inima nepăsătoare,/De-or fi pe nume să te cheme, sub pași mă vor simți vibrând” - mărturisea Elena Văcărescu, cu sensibilitate, într-una din poeziile sale.
Un nume cunoscut mai mult pentru francezi, scriitoarea de origine română a lăsat în urma sa o colecție remarcabilă de poezii, cât și anumite secrete mai puțin știute de publicul larg.
Descendentă din neamul celebrilor Văcărești, micuța Elena a văzut lumina zilei pe 3 octombrie 1864 ... Viitoarea poetă, prozatoare și dramaturg de expresie franceză, a fost fiica diplomatului Ioan Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu. "Familia din care scobor eu – mărturisea, de asemenea, scriitoarea - a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară; mama mea aparținea și ea unei vechi familii de boieri - Fălcoianii - prezenți în toate cronicele de altădată ale Valahiei".
Copilăria și adolescența și le petrecea mai mult pe lângă Târgoviște, la unul dintre conacele Văcăreștilor din zonă, unde a primit o educație aleasă. Astfel, literatura din patria lui Shakespeare o va cunoaște prin intermediul guvernantei engleze iar datorită studiilor urmate la Paris se va familiariza și cu cea franceză. Aici i-a cunoscut pe Leconte de Lisle, Anatole France și Victor Hugo, evocați, ulterior, în amintirile sale.
Izbucnirea Războiului de Independență (1877-1878) a trezit în sufletul copilei de 13 ani o emoție provocată de entuziasmul romantic față de cauza românească. La aceasta s-a adăugat și faptul că tatăl Elenei lupta pe frontul balcanic iar această experiență a influențat prima ei carte, aparută în 1886.
Educația Elenei a continuat la Paris, unde audiază cursuri de filosofie, estetică și istorie în cadrul Universității Sorbona, iar arta poetică îi este desăvârșită sub îndrumarea celebrului poet parnasian, Sully Prudhomme. Însă, regina Elisabeta de Wied, alias Carmen Sylva, îi va schimba destinul.
Viitorul ambasador al culturii române și-a continuat astfel, călătoria vieții, ancorând pentru un scurt timp, în „gara dinastică”; logodna sa cu viitorul rege Ferdinand Întregitorul a constituit însă, un eșec al vieții sale.
Astfel, întoarsă în țară, în anul 1888, Elena a dat curs unei invitații la Palat, deoarece regina Elisabeta aflase de preocuparile sale de la generalul Theodor Văcărescu, unchiul fetei și mareșal al palatului.
Tragedia dispariției fiicei Mărioara, o va determina pe Regină, ea însăși mare iubitoare de frumos și cuvânt, să-și reverse afecțiunea asupra Elenei. În acest sens, cele două devin tot mai apropiate, mai ales în contextul în care Elena Văcărescu încuraja și încercările disperate ale Reginei de a lua contact cu spiritul fetei sale dispărute, ședințele lor de spiritism devenind de notorietate la Curtea Regală.
În anul 1889, publicarea "Rapsodului Dâmboviței", o culegere de cântece populare adunate de poetă și traduse în limba germană de regină, îi va asigura faima europeană, mai ales datorită aparițiilor succesive în diferite țări.
În acest context, Ferdinand vede în Elena Văcărescu - care nu era o frumusețe răvășitoare, dar avea acel "nu știu ce-i al femeii tinere, cultivate, rafinate, misterioase” - ființa care i-ar putea oferi dragostea visată și i-ar înțelege neliniștile. Binecuvântați de Elisabeta, Ferdinand și Elena își trăiesc dragostea și chiar se logodesc în secret. Taina relației celor doi a fost însă deconspirată și a ajuns la urechile lui Carol I și ale Cabinetului de Miniștri, condus în acea vreme de Lascăr Catargiu. Amănuntele intime ale iubirii tinerilor, notate de Regină în jurnalul său privat, au fost copiate de una dintre cameristele sale. Așa au ajuns, nu doar la Regele Carol I, ci și în presa românească, fiind preluate apoi de publicațiile europene. S-a declanșat astfel, un întreg scandal, cu conotații internaționale. Toate eforturile Reginei de a ocroti dragostea celor doi au fost zadarnice, la aceasta contribuind și atitudinea tranșantă a primului-ministru, Lascăr Catargiu, care, în fața fanteziilor privind o posibilă căsătorie a îndrăgostiților, a declarat: "Aiasta nu se poate, Maiestate!”. Statutul Casei Regale nu admitea o căsătorie a lui Ferdinand decât cu o descendentă a unei case domnitoare din Europa. Dragostea lui Ferdinand și a Elenei era astfel, retezată brusc și dureros. Elena a fost exilată în Franța pentru tot restul vieții, Ferdinand a plecat la castelul din Sigmaringen amenințând cu sinuciderea, iar regina Elisabeta a fost trimisă, drept pedeapsă, la reședința familiei sale din Neuwied. Elena Văcărescu își va urma regina în exilul venețian, la sfârșitul căruia se va stabili în capitala Franței, consolată și încurajată de prietenii ei literați.
La Paris a deschis un salon literar, care-i va ușura ascensiunea în lumea literară franceză, concomitent cu publicarea a numeroase volume de poezii, proză, culegeri de literatură populară românească, traduse în limba franceză, volumul de memorialistică "Regi și regine pe care i-am cunoscut" și chiar piese de teatru.
A debutat strălucit, cu un volum de poezii în limba franceză, "Chants d'Aurore" (1880), pentru care primește o distincție din partea Academiei Franceze. A scris apoi, tot în limba franceză, volumele de versuri: "L'Ame serinne" (1896), "Leurs et Flammes" (1903), "Le Jardin passionne" (1908), "La dormeuse eveillee" (1914), "Amor vincit" (1908), "Le sortilege" (1911). În domeniul teatrului, publică în 1904 piesa "Stana" și drama "Pe urmele dragostei", în 1905. Editează în 1907 volumul folcloric "Nuits d'Orient" și scrie, tot în franceză, libretul operei "Cobzarul" pe muzica lui Gabrielle Ferrari, reprezentată cu succes la Monte Carlo în anul 1909 și la opera din Paris, în 1912.
După izbucnirea Primului Război Mondial a participat, tocmai de la Paris, așa cum, de altfel, regina Maria și Martha Bibescu o făceau în țară, la propaganda în favoarea intrării României în război alături de Antanta și a militat pentru recunoașterea de către Aliați a României Mari. În perioada 1914-1918 a dus o intensă campanie în favoarea cauzei naționale în "Adevărul" și "Dimineața". La Paris, dar și în alte orașe, a organizat adunări publice și conferințe, pledând pentru eliberarea României și strângând fonduri.
Datorită legăturilor pe care le are în lumea diplomatică cât și a spiritului ei combativ, Elena Văcărescu a fost numită în 1919, membră a delegației române, condusă de Gheorghe Tătărescu, la Conferința de Pace de la Paris, ce a urmat Primului Război Mondial, devenind de drept o ambasadoare a României. Astfel, la 4 iunie 1920, în Palatul Trianon de la Versailles, unde s-a semnat Tratatul de pace care consfințea granițele României reîntregite, Elena Văcărescu a asistat la semnarea acestui important document istoric.
Totodată, datorită calităților și contactelor sale, a fost numită secretar general al Asociației române de pe lângă Societatea Națiunilor, ceea ce i-a permis să asiste la ședința de constituire a acestui organism internațional, precursorul ONU, precum și la sesiunile ce au urmat. La Geneva, unde se afla sediul Societății, l-a secondat pe Nicolae Titulescu, președintele delegației românești, nu numai în chestiuni culturale, dar și în acțiuni politice sau de spionaj.
Prietenul său, Paul Valery, spunea despre Elena Văcărescu că “în ea coexistă un poet cu un admirabil om politic”. Prestigiul de care se bucură va determina Adunarea generală a Societății națiunilor să o aleagă membră permanentă în comitetul de conducere al Comisiei de Cooperare Intelectuală, în anul 1922, iar peste doi ani va participa alături de nume sonore, precum Paul Valery, Albert Einstein, la fondarea Institutului Internațional de Cooperare Intelectuală.
În cadrul acestor organisme a propus crearea unei bibliografii periodice a traducerilor pe plan mondial și a unei "Biblioteci universale" care să cuprindă mai ales traduceri în limbi de circulație a unor opere create în limbi mai puțin cunoscute, iar în 1930 a fondat Comitetul Internațional pentru Difuzarea Artelor și Literelor prin Cinemetograf, ce va avea o secție și în România, ca în anul 1937 să înființeze premiul ce-i va purta numele, decernat de Comitetul Femina pentru critică și istorie. A conferențiat în Belgia, Franța, Elveția, Italia, Olanda, Cehia despre realitățile politice și valorile culturale ale României, dovedind simț politic, erudiție și talent oratoric.
În anul 1925 a fost primită în rândurile Academiei Române, fiind prima femeie care beneficiază de această onoare, prilej cu care rostește un memorabil discurs de recepție, iar doi ani mai târziu va fi răsplătită și cu “Legiunea de Onoare” de către președintele Franței.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, urmărită de Gestapo, Elena Văcărescu s-a retras în sudul Franței, revenind la Paris abia în anul 1945, când a fost numită consilier cultural la Legația Română, continuând să susțină cauza României. Ambasadoarea poetă, considera țara lui Voltaire ca un model de cultură și civilizație, dar pe care nu dorea să-l imite, convinsă fiind de valențele și geniul inconfundabil al poporului din care se născuse.
Cu toate că a fost suspectată de ambiția de a deveni regină cu orice preț sau de un amor obsesiv, timpul a demonstrat că iubirea ei pentru Ferdinand a fost...sinceră.
Elena Văcărescu s-a stins din viață la 17 februarie 1947, fără a se fi căsătorit vreodată, iar corespondența sa cu Ferdinand a continuat - chiar și după despărțirea lor- aproape pe toată perioada vieții acestuia, mai puțin în timpul relației regelui cu Martha Bibescu, declarația poetei fiind concludentă: “fără cămin și fără avere, fără soț, fără iubit, fără copii, am început să iubesc România cu o patimă care mi-a umplut toate clipele fiecărei zile, mi-a chinuit toate nopțile, de-a lungul a mai mult de patruzeci de ani”.
În 1959, osemintele Elenei au fost aduse în țara sa natală și reînhumate în cripta familiei Văcărescu din Cimitirul Bellu din București.
Cea care a tradus în limba franceză o parte din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea - a fost numită de Nicolae Iorga „ambasadoarea sufletului românesc”, fiind laureată în două rânduri a premiului Academiei Franceze.
Totodată, nepoata lui Ienăchiță Văcărescu, avea o încredere nemărginită în tineretul român. Cei doi legionari de la Majadahonda erau considerați «florile neamului», iar adolescenții prizonieri în țara din fundul genunei, drept «păzitorii de nebiruit ai destinului nostru». Elena răspundea imediat la scrisori, cu generozitate, după îndemnul inimei iar amintirea tinerilor legionari, Moța și Marin, a cristalizat-o în micul poem ”Celor doi români uciși în Spania” la doar o săptămână, după ce a aflat de sacrificiul lor.
Alexandru Duiliu Zamfirescu-Catafalc, legionar la rândul său - care era finul mamei ei, relatează astfel sfârșitul poetei: “invitată în toiul iernii să țină în folosul tinerilor literați o prelegere urmată de vânzarea operelor lor, cu toată vârsta ei înaintată, a ținut, precum spunea, să nu desamăgească pe acei tineri colegi de breaslă. Sala nu era încalzită. Conferențiara a fost victima ultimului ei gest generos.”
Cea care “a plâns în taină” la moartea lui Niezsche - așa cum declara chiar Elena, era caracterizată de Camil Petrecu astfel: "N-a fost niciodată despărțită de țara în limba căreia n-a scris (...). O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc (...) O asemenea personalitate onorează două literaturi”. Însă “Testament”-ul poetei spune totul despre destinul său: “deși am fost adusă din cauza împrejurărilor nenorocite ale vieții mele să trăiesc departe de România, inima mea nu a încetat un singur moment de a bate pentru dânsa. Toată activitatea mea de aproape o jumătate de veac a fost consacrată intereselor neamului nostru... și în Ceruri mă voi închina pentru România.”
prof. Mirela Sorina Mateescu
|
|
|
Nu există comentarii postate.
|
|
|
Te rog conectează-te pentru a posta un comentariu.
|
|
|
Evaluarea este disponibilă doar membrilor.
Te rog conectează-te sau înregistrează-te pentru a vota.
Nu au fost postate evaluări.
|
|
|
|
Trebuie să te conectezi
pentru a posta un mesaj.
Nu există mesaje postate.
|
|
