INFORMATIA DE HUNEDOARA

Maria Cioncan, trei ani de la disparitie
Postat de ws_promotion la 26 January 2010

Ştirea extinsă

De data de 21 ianuarie 2007 îmi voi aduce aminte toată viaţa. Eram în Sala Sporturilor, la un meci de futsal, când spre sfârşitul primei reprize telefonul din buzunar a început să sune insistent. O colegă, corespondentă al unui post naţional de televiziune, mă întreba dacă ştiu ca şi redactor de sport ce delegaţie de atleţi români a plecat în Bulgaria, pentru că avusese loc un accident cu victime în care au fost implicaţi. Informaţia venise via Bucureşti şi nu era confirmată. La rândul meu l-am apelat pe antrenorul Bucur, de la CSS Hunedoara, care cred că s-a schimbat la faţă când l-am întrebat ce atleţi hunedoreni sunt în Bulgaria. Mi-a răspuns că doar Maria Cioncan şi Ştefan Beregszaszy sunt acolo, deoarece vorbise cu „dom’ profesor” cu o zi mai devreme şi se reîntorceau în ţară din Grecia. Ce părea la început o singură coincidenţă nefericită, a devenit în scurt timp o realitate cruntă. Florin Bucur mă suna în câteva minute înapoi, să-mi dea una dintre cele mai triste veşti din cariera de jurnalist: Maria Cioncan încetase să mai existe de doar câteva minute, undeva pe o şosea din nordul Bulgariei. Povestea sportivei Maria Cioncan începe pe la 14 ani, vârstă la care orice copil se gândeşte la admiterea la liceu. Părinţii vroiau ca ea să urmeze cursurile Liceului Economic din Bistriţa, dar Maria a avut alte planuri şi instinctul ei a mânat-o spre atletism. Vreme de săptămâni în şir s-a pregătit singură, pe uliţele din Maieru, în secret. A fost admisă şi în acelaşi an a început colaborarea cu Zsolt Gyongyossy, antrenorul care o pregătea şi pe Gabi Szabo. După doi ani cu Zsolt, Maria Cioncan era campioană naţională la 3.000 de metri la cros şi vicecampioană la 1.500. În acelaşi an ia sfârşit colaborarea cu Gyongyossy, care presat de Gabi Szabo a renunţat la a o mai pregăti pe Maria Cioncan. În 1995 a terminat liceul şi cariera sa era în declin. Un telefon dat de Zsolt Gyongyossy lui Ştefan Beregszaszy, la Hunedoara, un an mai târziu, avea să-i relanseze cariera într-un mod pe care puţini oameni bănuiau, probabil că nici sportivă însăşi. Maria Cioncan a ajuns la Hunedoara de la Bistriţa, cu trenul. Iar pentru că a ajuns la o oră matinală, la care nu îndrăznea să îl deranjeze pe Ştefan Beregszaszy, a dormit pe băncile din sala de aşteptare a gării. Sosirea la Hunedoara avea să-i schimbe destinul şi să o lanseze spre marea performanţă. Totul pentru Atena Ştefan Beregszaszy încheiase de câţiva ani un capitol special din viaţa sa de antrenor: Marieta Ilcu. Astfel că Maria Cioncan a venit exact la timp ca să-i ofere o nouă provocare, să obţină cu ea cea ce nu a reuşit cu precedenta elevă: o medalie la Jocurile Olimpice. Încet şi sigur performanţele sale se îmbunătăţesc, timpii la fel şi după o fractură de peroneu, în 1998, revine mai puternică. Anul 2000 o prinde în formă bună de concurs, dar în ciuda victoriilor repurtate în cursele în acre a luat startul, nu a făcut parte din lotul României care ne-a reprezentat la Jocurile Olimpice de la Sydney. Maria avea să-şi ia revanşa un an mai târziu, demonstrând tuturor că neparticiparea la Olimpiada de la Antipozi a fost un accident, o greşeală ce nu avea să se mai repete. În 2001 a venit prima victorie într-un concurs de mare anvergură, la Budapesta. Deja atleta avea în palmares titluri naţională, în sală şi aer liber, precum şi medalii la Balcaniadă. Tot în acelaşi an 2001 s-a clasat pe podium la Stockholm. Anul următor a fost deja altă poveste, poate cel mai bun an din cariera sa în afară de 2004. Victorii în circuitul Golden League, la Paris şi la Oslo, precum şi podium în Supercupa Europei. Toate aceste performanţe i-au adus bani, de care sportiva avea mare nevoie pentru a se pregăti. Federaţia şi Comitetul Olimpic îi asigurau o sumă lunară pentru pregătire, însă trebuia mai mult. Anul 2003 era an preolimpic, iar la Campionatele Mondiale a sosit abia a noua în proba sa favorită, cea de 1.500 de metri. Obiectivul era altul şi avea să fie îndeplinit un an mai târziu. În 2004, Maria Cioncan s-a aflat pe lista sportivilor români care ne reprezentau la Atena, la Jocurile Olimpice. Ştiam ce se întâmplă în capitala Greciei în detaliu, avându-l drept „spion” pe colegul Nicolae Gavrea, prezent la faţa locului şi cu care ţineam legătura mai ales prin telefon. Ştiam încă dinainte de plecare că sportiva urma să alerge în două probe: 800 şi 1.500 de metri. La Atena, Maria Cioncan a fost obligată să alerge cursă după cursă în doar câteva zile. Ştefan Beregszaszy s-a temut că nu va face faţă, dar tânăra din Maieru avea alte planuri. S-a calificat în ambele finale, dar la 800 de metri s-a clasat în afara podiumului. Cursa de 1.500 de metri am văzut-o în redacţie, alături de colegi. Eram toţi cu sufletul la gură. Pe ultimul tur parcă vroiam să intrăm cu toţii în televizor. Fiecare urla, strângea din pumni sau din dinţi, o încuraja în felul său pe Maria, de parcă Maria putea să ne audă. Înainte de plecare spre Grecia vorbisem cu ea la telefon şi era veselă, avea un moral bun. Ambiţie şi tărie de caracter ştiam că are deja, iar pe 28 august 2004 avea să ne arată aceste atuuri. Blocată pe traseul interior, sportiva legitimată la Siderurgica a reuşit să evadeze şi în ciuda faptului că nu le-a mai prins pe Kathy Holmes şi Tatiana Tomashova, a prins medalia de bronz. După cursă, în direct la TVR, a dat una dintre ele mai emoţionante declaraţii ale unui sportiv român din toate timpurile. Medalia de la Atena a scăpat-o de sărăcie, i-a adus pantofi de sport şi a lăsat deoparte opincile. Ştefan Beregszaszy şi-a văzut visul cu ochii, dar antrenorul emerit mai avea planuri cu Maria. Sportiva avea 27 de ani, mai putea prinde încă o ediţie a Jocurilor Olimpice, ca să nu mai vorbim de reuniunile atletice internaţionale, Campionate Mondiale sau Europene. Dumnezeu a avut însă alte planuri decât noi, muritorii. După Olimpiadă Anii de după Olimpiadă au fost slabi în performanţe. Ghinionul s-a ţinut scai de capul Mariei, iar accidentările recidivau sau apăreau când îi era lumea mai dragă, adică înainte de competiţiile majore. Aşa a ratat mare parte din sezonul atletic 2006, când o accidentare serioasă i-a dat peste cap planurile de participare la Campionatul Mondial, dacă memoria nu mă înşeală. Şi toată pregătirea făcută, toată sudoarea, toţi banii cheltuiţi s-au dus pe apa sâmbetei. Cuplul Beregszaszy – Cioncan nu a renunţat şi a luat-o de la capăt. În toamna spre iarna lui 2006 au plecat în Maroc. Altă climă, alte condiţii de pregătire. Finalul aveau să-l facă în Grecia, unde Maria a dat şi „testele” finale. Timpii scoşi l-au mulţumit peste măsură pe Ştefan Beregszaszy, care ştia că eleva sa e aproape de forma de concurs. În apropiere de Plevna, însă, o anvelopă de la automobilul Skoda a cedat. Deşi nu avea viteză foarte mare, Maria a pierdut controlul asupra volanului şi s-a izbit de un copac aflat pe marginea drumului. Impactul i-a fost fatal doar ei, nu şi pasagerului din dreapta. Ce a urmat este deja istorie. Hunedoara a pierdut cea mai valoroasă atletă a momentului, a pierdut unica sportivă care a adus o medalie la Jocurile Olimpice. Municipiul Hunedoara a pierdut unul dintre cetăţenii săi de onoare, titlu pe care Maria l-a primit imediat după momentul de glorie de la Atena. Atletismul românesc a pierdut o maestră emerită a sportului, iar Ştefan Beregszaszy a pierdut un copil. Judeţul Hunedoara a pierdut cel mai bun sportiv al anului 2005. După moartea ei s-au auzit numai răutăţi la adresa antrenorului pe care Maria îl striga „tati” şi care vreme de aproape 11 ani i-a fost ca un părinte. S-a vorbit cu atâta patos despre conturile sportivei, iar rude „Binevoitoare” au început imediat să facă acuzaţii nefondate în goana după înavuţire rapidă. Îmi aduc aminte şi acum camera ei de la Siderurgica, sau taiorul cu care a fost îmbrăcată la premierea de la Clubul Siderurgistul. A venit atunci ca un erou în Hunedoara, a plecat mult prea devreme. Eu, unul, nu am să o uit niciodată. Cătălin Novac